Senioriadă în Asia

    Timpul vine și trece! din octombrie am așteptat prima mea senioriadă, iar acum s-a și terminat, m-am întors în București, printre betoane. Mi-ar fi plăcut să mai stau la poalele munților Himalaya, dar nicio minune nu durează mai mult de trei zile.
    ZIUA 1
   Am plecat din București cu întârziere, după 9 ore de laboratoare și cursuri care au părut mai lungi ca niciodată, dar nu mai conta, Porumbacu era din ce în ce mai aproape cu fiecare kilometru și formulele lungi de chimie, vascularizația glandelor salivare și amilaza erau doar o amintire.
    Plecarea: parcul Operei, sector 1.
    Sosirea: Porumbacu de Jos, județul Sibiu.
    Drumul: destul de lung, dar mulțumită Manuelei, lui Andrei și lui Mircea, a părut mai scurt și a fost mult mai amuzant.
    Acum să începem adevărata poveste:
    Porumbacu, ora 23: contingentul Cubist se reunește pe țărmul Australiei și realizează cu stupoare că nu poate ajunge în Asia decât călătorind fraudulos împreună cu ceilalți seniori, așa că au ales primul butoi de pește mai mare, au sărit în el și au vâslit încetișor până pe țărmul Asiei, în fața căminului cultural. Ajunși acolo am învățat să ne scriem numele folosind silabarul Katakana, să montăm un cort legați la ochi și să ne întrecem într-un joc de sumo, folosind greutăți adiționale, bineînțeles!
   După ce s-a terminat această festivitate de deschidere, mult după ora 12, i-am cântat și lui Cristi „La mulți ani!” și i-am oferit și tortul-brioșă aniversar. Acum, toată lumea la somn, mâine ne așteaptă o zi luuuuuungă!
   
    ZIUA 2:
    A doua zi a început destul de devreme, iar priveliștea era minunată! După masă am primit de la organizatori toate detaliile cu privire la atelierele pe care le vom susține cu copiii din Porumbacu și din Scorei(sau SCoreea, fiecare după preferințe), am primit materialele și am avut un mini atelier de animație, dar fără traineri, doar un joc continuu :D
   După ce ne-am jucat puțin cu cei mici, mai întâi ciclul primar și apoi cel gimnazial, am început să îi învățăm cât de multe am știut, iar cei mici au fost foarte receptivi!
   Somnul de după amiază e cel mai dulce, dar cei care l-au ratat au avut ocazia să o cunoască pe „Adriana”, iar de aici a pornit momentul ei de glorie și faima eternă.
   După această pauză, învățătorii au devenit învățăcei și am avut ocazia să îi cunoaștem mai bine pe cei care urmau să ne fie colegi de patrulă în aceste 3 zile, am lucrat în echipă, am făcut reclama la leșie, am râs cu poftă, am alergat și am învățat cât mai multe de la oamenii minunați din jurul nostru.
   A urmat o masă binemeritată și suficientă pentru efortul pe care a trebuit să-l depunem toată noaptea, peste râu și prin pădure...
   La ora 21 a avut loc instructajul, am primit toate informațiile necesare și detalii care să ne ajute în călătoria noastră prin podișul Tibetului.
   Hike-ul a fost interesant, din toate punctele de vedere, pentru că am reușit până la urmă să ne orientăm în noapte, am văzut stelele de o claritate de mult pierdută în marile orașe pe care le numim acasă, am ascultat și am spus povești, Ale a reușit să-și adune plante pentru ierbar și Cătălin a fost pentru a doua oară un „trădător”. Am reușit să ajungem înaintea răsăritului și să îi surprindem puțin pe organizatori, care ne așteptau mai târziu, din cauza detaliilor ușor greșite pe care le-am transmis.


    ZIUA 3:
    Ziua 3 a început mult mai târziu decât celelalte zile, pentru a le oferi participanților timp să doarmă, chiar și celor care au ajuns după răsărit.
    Două ateliere foarte interesante ne-au captat atenția, am discutat un subiect mai delicat și actual: Instigarea la ură și violență, și am avut ocazia să contribuim cu idei și să ajutăm Echipa Națională de Seniori, pentru a îmbunătăți sistemul de progres și pentru ca aceștia să poată crea un carnețel al seniorului, util celor între 18 și 24 de ani cu eșarfe violet.
    Pe seară am pornit din iurtă în iurtă, într-un Village Quest, dar nu oricum, ci în pielea unei persoane cu dizabilități, pentru a vedea cât de greu le este persoanelor de acest fel și de câtă putere au nevoie să facă lucruri banale pentru noi. Nouă ne-a fost și ușor, pentru că ne-am avut unii pe ceilalți, ne-am ajutat și am reușit să trecem peste obstacole.
    După ce am fost legată la ochi aproape 3 ore, după ce a trebuit să merg, să urc și să cobor pe pipăite, am fost cea mai fericită să văd oamenii din jurul meu, oameni la care țin și de care mi-a fost dor.
    Am avut parte de o cină tradițională Porumbăceană, dar cu nelipsitele tacâmuri asiatice, care ne-au dat o oarecare bătaie de cap, un moment spiritual și ne-am teleportat la Bollywood. Partea feminină a CUB-ului, împreună cu sărbătoritul senioriadei, Cristi Stavarache-povestitor, au reușit să câștige marele premiu de la Asiavizion cu sceneta „1001 de nopți de somn”, scenetă care a surprins atmosfera generală a participanților încă obosiți din cauza hike-ul, câștigând și simpatia celor 3 membri ai juriului, Salman Khan, Iulia Vântur și Samurai Jack, cât și a prezentatorilor Suleyman Magnificul și Mahatma Gandhi.


    ZIUA 4
    Aceasta a fost ce mai tristă dintre zile, nu pentru că nu ne-ar fi plăcut festivitatea de închidere, diplomele sau badge-ul, ci pentru că știam cu toții că urmează să plecăm și nu voiam asta, ne plăcea în Asia, cu supele la plic, pateul și găleata de Fineti, brioșe cu pateu, ou fiert cu Fineti și alte delicatese. Până acasă drumul a fost lung și obositor, mai ales pentru cei care au călătorit cu trenul, dar i-a așteptat un copil mai nebun în Gara de Nord, cu zâmbetul pe buze, despre care un polițist a crezut că îl cheamă.....ADRIANAAAAAA


Semnează, senior cu acte în regulă,
Roxana
 

La mulți ani, Cercetași!

                Au trecut două zile de când evenimentul național s-a sfârșit pentru mine și pentru majoritatea celor care au participat și recunosc că nu am făcut mare lucru în aceste două zile, pentru că toată oboseală pe care am acumulat-o în cele 10 zile pe care le-am petrecut la Mogoșoaia își cere acum tributul.

                Nici nu știu exact ce să spun despre acest Centenar, nu știu de unde să încep, stau de câteva ore în fața monitorului și nu am nicio idee cum să încep, dar acum m-am hotărât, o să încep cu drumul spre București și cu peripețiile pricinuite de CFR.

                Am plecat din „orașul Nicăieri”(puțini sunt cei care cunosc secretele acestui oraș ;)) ) în jurul orei 10 și ar fi trebuit să ajung în București în apropierea orei 15, aveam mai mult de o oră până la următorul tren care pleca spre Mogoșoaia, așa că mi-am zis că e îndeajuns timp, chiar dacă trenul o să aibă întârziere din cauza caniculei, dar m-am înșelat și trenul meu a ajuns la peronul din Gara de Nord cu câteva minute după ce plecase cel spre Mogoșoaia...mare fericire! Următorul tren era abia la 19 fără 10 minute, dar mulțumită unui prieten, am avut cu cine să pierd vremea și timpul a trecut relativ repede. Am ajuns, până la urmă, și la Mogoșoaia, dar nu la palat, ci în gară și acolo am realizat că drumul nu este așa roz cum părea pe hartă...o mulțime de câini, buruieni și mărăcini împiedicau deplasarea mea la pas grăbit așa cum aș fi vrut inițial, dar am întâlnit și foarte mulți oameni de treabă care m-au îndrumat și ajutat să ajung până la destinație.

                La palat toată lumea era ocupată, lupișorii aveau carnaval, iar eu respiram liniștită pentru ultima oară înainte să înceapă munca...nici nu aveam idee ce urma! În aceeași seară am avut și prima ședință a departamentului de programe, am primit eșarfa de Voluntar și indicațiile pentru a doua zi și am plecat spre cort.

                Asta a fost prima zi de centenar, cea mai liniștită și tocmai de aceea a fost descrisă mai pe larg, restul, le voi comprima, pentru a înțelege cu toții cât de repede a trecut timpul, cât de mult s-a muncit și cât de multe am învățat: 5 dimineața, lipsă de somn, trezire, lupișori, înviorare, palat, mic dejun, francezi, englezoaice, sloveni și suedez, mâncare puțină, facturi, copil mic, drăguț și cuminte, muzeu, badge-uri, fotografii, ecusoane, proiecte locale, revedere, prieteni dragi, plimbare, desert de paste, muzeu, somn puțin, muzeu, ghețărie, frig, praf, păianjeni, eșarfe, plasă de sfoară, proiecte, cântat la chitară, 3 dimineața, oboseală, venirea participanților, „fratele Mariei”, colega, deschidere, concert, ultimele detalii, ședință, echipe, colegi de cort, ADHD, exploratori, temerari, „nu vorbesc cu tine”, bătaie cu iarbă, „nu sta degeaba că n-o să știi răspunsurile la întrebări”, totul s-a terminat cum trebuie, montat de corturi, malul lacului, cântece la chitară, povești, 100 de idei de educație non-formală, căldură mare, patrule și ateliere, teatru play back, amuzament, animație, ședință, concert-ultima melodie, „7 zile din 7, nimeni nu ne desparte”, imn nou, foc de tabără, jocuri cu AMD, zi nouă, ateliere noi, Raed Arafat, inspirație, oboseală din ce în ce mai multă, București, conservator, quiz, minion, Universitate, hipoglicemie, eșarfă, drum cu mașina nu cu autobuzul, evaluare, Ubisoft, console și „ură”,pantalonii aia, sclipici de la prietena ta, ne distrăm și noi puțin, trololololo, somn în fotoliu, căruț de bebeluș, Oradie, ultima zi, un nou centenar, ciment prin care trece apa, proiecte de peisagistică geniale, hacking, festivitate de închidere, Conector, animal de companie, ultima ședință de staff, megabadge, medalie, super-staff, mesaje frumoase de la oameni frumoși, malul lacului, poveste, rucsac, muzeu strâns, cort, îmbrățișare, la revedere, lacrimi ascunse, RATB, Gara de Nord, Tecuci, Deva, tren, acasă în sfârșit.

                Am rezumat centenarul la o enumerare de cuvinte, dar sunt atâtea lucruri pe care le-am învățat și pentru care le mulțumesc tuturor celor pe care i-am cunoscut aici sau pe care i-am revăzut, pentru că am învățat ceva de la fiecare dintre voi. Știu că am fost obosită și irascibilă uneori, că poate am zis lucruri pe care le-am regretat mai târziu dar știu un singur lucru, că nu regret că am făcut parte din această echipă de oameni frumoși alături de care am învățat, am muncit și m-am și distrat. Abia aștept să vă revăd pe fiecare dintre voi, să avem timp să stăm de vorbă și să râdem de întâmplări prin care am trecut, de stresul pe care l-am traversat și de oboseala pe care am acumulat-o cu toții.

                Vă mai mulțumesc încă o dată pentru tot și vă urez o vară frumoasă în continuare tuturor!

                

                Roxana Crăciun

                Departamentul de Programe(și administrativ, financiar, secretariat - știți voi la ce mă refer!)

So it begins...the great battle of our times

      Mâine începe „marea bătălie” a noastră, generația 94(și cu unele excepții din 93, respectiv 95, iar ca să nu fie discuții o să zic generația 2001, pentru că atunci am început școala). Începe cu proba de compentențe la Limba și Literatura Română, o proba mai mult formală, unde trebuie doar să fii prezent ca să îndeplinești criteriul de participare la probele scrise și al cărui rezultat nu prea contează, decât pentru orgoliul personal.
      Problema cea mai mare nu ar fi aceste competențe, problema cea mai mare ar fi probele scrise, despre care suntem bombardați cu informații din presă care ne anunță că o să fie schimbări, profesorii sunt la fel de debusolați ca noi și nu știu nici ei ce să răspunde multitudinii de întrebări din partea noastră.
     Ce nu înțeleg eu, oare ce au avut toți miniștri educației cu generația asta 2001, în clasa a 4-a ne-ați dat testări, ne-ați anunțat inițial că o să fie la două materii, apoi v-ați răzgândit și ne-ați pus să alegem una, ca să ne anunțati cu 3 zile înainte că o să dăm la trei materii. În gimnaziu, a fost puțin mai liniște pentru că schimbarea se produsese deja la cei cu un an mai mari, dar nici atunci nu erați hotărâți ce fel de subiecte vreți să ne dați, ne schimbați programa de la o lună la alta și ne-ați amețit de tot. Dar ideea generală este că atunci nu contau așa de mult ca acum, dar oare acești oameni nu realizează cât de mult contează această medie la BAC, care a ajuns criteriu de admitere la facultate, pentru foarte mulți dintre cei care acum o săptămână erau cei mai fericiți că au purtat robe și au fost la banchet?
     Eu sper doar ca acești oameni să se hotărască o dată ce vor sa ceară de la noi ca să știm și noi ce trebuie să facem, pentru că nimeni nu vrea să fie cel care îngroașă rândurile celor picați la examenul de bacalaureat, un număr pe o listă neagră, o unitate într-o statistică a eșecului.
     Dragi colegi de „suferință”, care ați trecut și treceți împreună cu mine prin aceste schimbări ale unor oameni nepăsători, vă urez mult noroc, liniște și calm ca să putem să trecem peste ele, iar la sfârșitul lunii iulie, când o să se termine toată această agitație(mă refer și la admitere) să ne auzim cu bine și poate, cine ne știe, ne vedem la mare! Până atunci, spor la învățat!

Dear Future Me,

  În iunie 2012 am citit un articol pe blogul lui Cristian Florea (articolul lui) despre un site unde poți să scrii un email pe care o să-l primești în viitor, la o anumită dată, pe care o alegi tu. Mi s-a părut interesantă ideea aşa că am scris şi eu, dar nu un email, ci două, dar ce am scris în ele, nu-mi mai aduc aminte deloc şi nici când ar trebui să le primesc.

  Mi-am adus aminte azi, din greșeală de acest lucru şi oarecum mă supără ideea că am uitat totul şi că nu-mi aduc aminte nici măcar fragmente din ce am scris, aveam mai multă încredere în memoria mea. Am încercat să-mi reamintesc azi multe momente prin care am trecut şi văd că uit din ce în ce mai multe detalii, imaginea de ansamblu o să rămână mereu în mintea mea, dar aş fi vrut să rămână şi detaliile.

  Pe blog n-am mai scris de mult şi n-am încă puterea să-l închid, nu-mi vine să cred că a apărut odată cu intrarea mea la liceu, liceu care o să se termine peste 3 luni, pare atât de ireal. Sper să devin puţin mai conștientă şi să continui să scriu pentru că şi ăsta este un mod prin care pot păstra detalii pentru viitor, chiar dacă eu o să le mai uit.

  Ieri mi-am facut poze la creier...ştiu, sună ciudat, dar asta se întâmplă când faci un RMN...şi se pare că e în cea mai buna stare de funcţionare...acum, eu sunt curioasă, cand au făcut poze, piticii mei de pe creier nu au apărut în niciuna, oare dormeau la ora aceea? 

  Mai am 5 zile până plec la națională, la București sau la Buftea, nu știu nimic sigur...dar nu contează, important e că o să revăd oameni pe care nu i-am mai văzut de mult și de care îmi e dor. Sper să fie mai bine decât acum 2 ani sau dacă nu, măcar să rămân cu aceeași impresie după aceste 5 zile.

  Concluzionând, folosiți site-ul despre care v-am zis și trimiteți-vă și voi un email, nu durează mult, dar cred că o să aveți o surpriză peste un an, poate mai mult, poate mai puțin, atunci când o să-l primiți, pentru că există șanse mari să uitați că l-ați trimis până atunci.


P.S. Anul trecut scriam despre BQ (aici) și îmi pare așa de rău că anul acesta nu s-a mai ținut, îmi e dor de un camp...

O zi cu ceață...

      Azi este o zi numai bună pentru lenevit, dar și această lene trebuie să fie una constructivă, pentru că azi poți să stai la căldură cu o carte în mână în timp ce bei o ciocolată caldă și mănânci biscuiți. Îți mai arunci ochii pe fereastră din când în când și vezi cum se chinuie frunzele să nu cadă, le vezi cum se îndoaie sub greutatea ceții și parcă îți vine să plângi pentru ele, sunt ultimele zile de viață, sfârșitul lor a venit deja și tot așa o să vină și pentru noi la un moment dat, dar...măcar viața noastră durează mai mult de 9 luni.
       Și lumina e rece, e albă și te îngheață și oricât de mult ai vrea să stai la soare să te încălzești, statul pe loc îți face mai mult rău, așa că trebuie să pleci mai departe....departe de tot, spre nicăieri, să cunoști lucruri și oameni noi, pentru că pe ceilalți i-ai „devorat” deja, le-ai furat toată energia și tu ai nevoie de o sursă de energie ca să te încălzești. Ai nevoie de ea ca să nu îngheți de tot, măcar la suprafață pentru că interiorul e deja un recipient mare cu azot lichid, trebuie doar să ai grijă să nu se spargă atunci când nu trebuie!

Întâlnire cu Sofia

     Am fost miercuri la o întâlnire neobişnuită, o întâlnire cu o anume Sofia şi am încercat să descopăr fericirea, rostind cuvinte mari şi frumoase despre fericirea de zi cu zi, care ne înconjoară pe toţi.
    Să nu înțelegeți greșit, n-am fost la întâlnire cu o fată, ci cu o muză, muza filosofiei. Cu ce ocazie? Cu ocazia zilei internaționale a filosofiei care se sărbătorește în fiecare an în a treia săptămână a lunii noiembrie, pentru că se presupune că în această perioadă s-ar fi născut Socrate.Cine este Socrate-este cel care care a coborât filosofia din cer pe Pământ încercând sa descopere cine suntem noi ca oameni, ce suntem, ce ne definește.
       Oricum, nu cred că avem nevoie de lecţii de filosofie predate de mine, adică puteţi trăi şi fără asta, nu? De ce scriu eu acest articol, pentru că am rămas uimită de sensibilitatea celor mai mulți dintre cei prezenți la acest concurs, pentru că întâlnirea cu Sofia a fost un concurs adresat elevilor de liceu, de clasa a 12-a(și nu numai), având mai multe secțiuni: eseu, creație literară și arte vizuale.
        Despre ce fericire vorbeam mai devreme, despre „Cafeneaua filosofică” ce m-a avut pe mine ca și chelner, un chelner filosof care în loc să aducă o linguriță de miere...a adus cu el o dizertație despre motivele fericirii și suferința ca și măsură de comparație a fericirii, o metodă de interogare socratică și momente amuzante....sper că nu i-am dezamăgit...prea rău pe cei care au avut ocazia de a mă vedea pentru că eu am avut mari emoții, iar din cauza asta, aproape jumătate de dialog s-a transformat în improvizație...He! he! ce să și facă, memoria nu mai funcționează cum trebuie când te privesc peste 60 de perechi de ochi :D
       Sfârșitul acestei întâlniri a fost un amalgam de sentimente: fericire pentru că tot stresul organizării se terminase, concursul a fost un succes, iar lucrurile auzite m-au impresionat plăcut, dar într-un fel și puțină supărare pentru că mi-a luat mult să descopăr că unii oameni nu sunt ceea ce par, că sub acea mască de persoană fericită și optimistă se ascunde un suflet așa sensibil sau un talent imens!
       Felicitări tuturor participanților, toți sunteți niște câștigători, iar Sofia, cred că a fost încântată de această întâlnire, n-a mai avut de mult atâția pretendenți.:))