Mai mult de o luna

   A trecut mai mult de o luna si din vacanta asta de vara si imi pare atat de bine ca mi-am planificat din timp activitati ca sa nu ma plictisesc. Am inceput cu o tabara cercetaseasca, Cupa Izvoarelor, care a fost in acelasi timp si prima mea participare la o astfel de activitate, dupa cum am mentionat si in postarea anterioara. Ce as putea sa spun despre Cupa? Incerc sa ma rezum la cateva idei principale, pentru ca s-au intamplat atatea lucruri noi in 4 zile incat ar trebui sa fac un mic serial pentru a povesti totul. Ok, ca sa incep, o sa precizez ca drumul pana acolo a fost aproape insuportabil: un sofer foarte neintelegator care facea economie la aer conditionat chiar daca afara erau 35 de grade, scaune pline de bagaje pentru ca locurile speciale pentru asa ceva erau rezervate, tot de sofer pentru "pachete", dar sa lasam lucrurile urate si sa ajungem la Caineni. Acolo a trebuit sa asteptam aproape 2 ore pana ne-a venit randul la microbuz, 2 ore in care vedeam stupefiati cum distanta pe care trebuia sa o parcurgem per pedes pana la Camp crestea de fiecare data cand intrebam o alta persoana. Am ajuns pana la urma si la locul de camp, obositi, transpirati, dar cu chef de distractie. Am instalat corturile, am mancat si apoi am facut si baie. A doua zi a inceput proba de traseu montan, ne-am ratacit, am ajuns pe drumul cel bun, ne-am intors, am participat la probe, ne-am imprietenit cu patrula Pelasgos de la Braila si am format Targu-Braila de pe Jiu, am ajuns ultimii dar am intrat triumfatori. Am mancat cele mai bune paste facute la ceaun de ceilalti membri ai C.L. Ecaterina Teodoroiu si pentru asta ii multumesc in special Patriciei care s-a ocupat de aprovizionare. Am avut cea mai frumoasa aniversare si cele mai frumoase cadouri si le multumesc tuturor pentru urari si pentru imbratisarile calde pe care le-am primit. Totul a fulminat la festivitatea de incheiere a cupei, cand, spre surprinderea tuturor, am primit o cupa si o diploma pe care scria: "Locul 3 la proba de hike, patrula Soimii Aventurieri". Plecarea a fost grea, pentru ca abia ne obisnuisem cu oamenii din jurul nostru si deja trebuia sa ii parasim, dar nu-i nimic, mai e putin pana la RoJam!!!

       Pe 10 iulie, la ora 15 eram in fata ghiseului Informatii din cadrul Garii de Nord, Bucuresti, asteptand viitorii colegi de la Scoala de Vara, Sighet, 2011, plina de speranta unei saptamani distractive si pline de cantec de chitara, dar aveam sa descopar a doua zi ca nostalgia anului trecut ma va impiedica in primele zile sa ma bucur prea mult de timpul petrecut acolo, lucru pe care-l regret acum, pentru ca as fi putut sa profit mai mult, dar sper sa recuperez anul viitor. Si acum am atatea de zis, dar nu reusesc sa le scriu intr-o forma acceptabila pentru a fi publicata. Despre Sighet pot doar sa zic ca imi e dor de agitatia care se forma in sala de mese dupa obositoarele conferinte, ca mi-ar placea sa pot sa ies pe usa si sa revad holul hotelului Coroana, imi e dor de serile la cofetarie si de noptile petrecute in parc jucand leapsa, imi e dor de Bolt si de Niciodata jucate in camera 110. In acelasi timp, mi-as dori sa mai aud un "Nu creeeed!", mi-ar placea sa mai stau langa focul de tabara si sa fac baie in Iza la 2 dimineata, iar apoi sa ajung la hotel imbracata intr-o camasa cu 10 numere mai mare. As vrea sa mai stau treaza o noapte intreaga si sa aud povesti despre colegi de facultate si as mai vrea sa mai stau treaza si o a doua noapte consecutiva si sa dorm in timp ce merg chiar daca aratam ca un zombie, sa mai aud povesti despre case fara si usi si conferinte care au avut loc intre 13 si 15 mai in timp ce stau cu fata spre biserica. Mai vreau sa trec pe culoarul vagonului de tren urmarind un tip care cara un bidon de 5 litri de apa si toata lumea pe care o deranjam sa ne urasca. Vreau sa verific iar cate persoane pot incapea intr-o cabina mai mica de 1metru patrat si sa rad in timp ce altii incearca sa vada cine e inauntru, vreau sa adorm pe hol si sa realizez ca unii oameni au grija de mine chiar daca la inceput au crezut despre mine ca sunt o mare scarba. In acelasi timp imi e dor de dansul si rasul special al lui ADHD si de fetele tuturor la vederea unei noi farfurii cu ciorba amestecata cu smantana, de masa speciala din ultima seara si de balada Miorita rezumata in limba franceza, dupa o lectie de istorie a manelelor in aceeasi limba.

        Stiu ca tot ce am scris aici pare o insiruire fara noima, dar asa simt eu in momentul asta despre Sighet, imi este foarte dor de acea saptamana si imi doresc din tot sufletul sa ma pot intoarce, dar timpul merge inainte, luni dimineata voi spune din nou "La revedere!" micului meu oras de bastina si ma voi indrepta, urmarind drumul de fier, spre Bistrita. Sper ca acolo sa fie o atmosfera la fel de placuta!

        Chiar daca a trecut aproape jumatate din vacanta, stiu ca vara mai are multe de oferit si imi pare foarte bine. Un singur lucru imi mai doresc sa se intample, inafara de tot ce am planificat pentru cealalta jumatate: sa stau in Gara de Nord si sa aud cum "acceleratul Bucuresti-Mangalia pleaca in 5 minute de la linia 5".   

Sighet

  Ce as putea sa scriu despre Sighet?
  Totul s-a intamplat atat de repede si valuri de amintiri se revarsa acum inundandu-mi ratiunea. Ascult melodii care ma fac sa tresar iar sufletu-mi tremura de dor si n-au trecut decat doua zile. Am strans atatea clipe frumoase intr-o saptamana incat imi vor ajunge sa-mi hranesc sufletul cateva luni, dar pana la urma se vor consuma si ele, ca ultima raza de soare dinaintea iernii, ca ultima pata de zapada in marea verde a ierbii primavaratice, ca ultimul strop de ploaie ramas in pamantul secatuit de zile intregi de arsita si ca ultima floare pierduta langa marginea unui drum. Ce se va intampla cand amintirile nu se vor mai deosebi de povesti? Atunci sufletul va ramane pustiu si nici macar lacrimile si viata va parea doar o sala de asteptare spre moarte, dar pana atunci, am amintiri din care sa ma hranesc.
  As vrea sa scriu atat de multe despre Sighet si cu toate aste nu stiu de unde sa incep si nu stiu cum sa scriu. Vorbind despre Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei, acesta este un loc cutremurator, un loc unde raceala peretilor te cuprinde si te transforma, acolo poti sa simti durerea in starea ei bruta si sa simti cum iti tremura genunchii si buzele in timp ce citesti marturiile unor oameni care au simtit pe pielea lor atrocitatile unui regim machiavelic. La intrare te intampina vocea calda a doamnei Anei Blandiana care te va insoti, impreuna cu cea a domnului Rusan, prin memorial. Zeci de cruci negre ca niste cicatrici brazdeaza fata tarii. Zeci de locuri ale durerii, uitate acum de autoritati, locuri de care isi mai aduc aminte doar cei care au avut ghinionul sa ajunga acolo ca detinuti, dar ce se va intampla atunci cand timpul nemilos ii va sterge si pe acestia de pe fata pamantului? Rolul istoriei este acela de a nu uita pentru a nu repeta, ei bine, noi tocmai aia facem: uitam.
  Tot despre Sighet as putea vorbii si despre zecile de lucruri noi pe care le-am aflat, despre experienta de a cunoaste oameni ce au fost partasi la evenimentele care au facut lumea sa arate asa cum o stim noi acum, oameni care au luptat pentru libertate, dar pe care libertatea de azi ii face sa sufere, pentru ca nu este asa cum si-au imaginat-o.  Cel mai potrivit citat aici ar fi: "De libertate, raul profita mai mult decat binele" - Lech Walesa .
  La Sighet am cunoscut persoane exceptionale, inteligente, talentate. Am ras in aceasta saptamana cat pentru o luna intreaga, am dormit 2-3 ore in fiecare noapte dar niciodata n-am fost mai energica, am vazut rasaritul de pe terasa si am dansat in jurul focului de tabara, am cantat cantece pe care care nu le auzisem niciodata inainte si am alergat cu picioarele goale prin apa Vaserului, am mers cu mocanita si am asteptat ore intregi sa se refaca legaturile intre vagoane, am dormit intr-o cuseta minuscula impreuna cu alte 5 persoane si am dat cu capul de usa care s-a deschis in timpul noptii, am stresat chelnerii si am ras de Dan care a mancat de fiecare data, portie dubla de desert, iar astea sunt numai o parte a lucrurilor pe care le-am facut in aceasta saptamana, pentru ca, daca ar fi sa le insir pe toate ar trebui sa scriu un roman intreg. Sau poate, cine stie, intr-o zi se va materializa si acest lucru, dar nu sub semnatura mea.