vineri, 6 aprilie 2012

București Quest 2012


 Eu mă mișc mai încet așa că am început să scriu despre BQ după aproape o săptămână de când a început totul. Joia trecută eram plină de energie și nu știam ce să fac mai întâi: să îndes sacul de dormit în rucsac sau sa rulez izoprenul cât mai strâns ca să nu fie prea mare, să-mi curăț teneșii, etc. Erau atât de multe de făcut dar nu conta, a doua zi urma să plec la BQ și așteptam asta din decembrie, de la UP. ;))
O să fie ceva mai siropos articolul ăsta(sau postarea asta, ca nu știu exact cum se numește :”>) pentru că o să le mulțumesc foarte multor persoane. Prima persoană căreia aș vrea să-i mulțumesc este Flori, lider însoțitor la BQ și lider de toate zilele, care a avut nenorocul să stea lângă mine în autobuz și a trebuit să îndure logoreea mea și zecile de povești din campurile anterioare și despre persoanele pe care urma să le întâlnesc când ajungeam în București. Drumul de acasă și până la capitală a fost luuuung și nerăbdarea mea l-a făcut și mai lung, dar n-a fost lipsit de peripeții, pe care nu pot să le povestesc pentru a nu divulga unele secrete ale colegilor mei de patrulă. Am ajuns până la urmă în București, după ce am intrat în autogara Militari pe un drum mai rău decât la țară, iar de la autogară, însoțiți de unul din organizatori, am ajuns la Gara de Nord unde „am dat peste” C.L.Craiova și C.L Timișoara unde am găsit fețe cunoscute dar și oameni noi pe care mă bucur că i-am cunoscut. Cum Târgu-Jiul trebuie să fie mai cu moț tot timpul, n-am vrut să rămânem în gară așa că ne-am lăsat bagajele și am plecat să colindăm orașul dar ne-am plictisit repede, n-am avut nici prea mult timp la dispoziție, așa că ne-am întors la gara și am intrat la KFC ca să mâncăm precum „capitaliștii”. Așa, ca să nu mai trag de timp acum, că poate îmi sare lumea în cap că nu mai termin articolul, ne-am reîntors la ceilalți cercetași pentru că era vremea să ne îndreptăm spre parcul Kiseleff...
Am ajuns în parc după ce ne-a stropit puțin o ploaie și ne-am ascuns în foișor unde am creat un munte de bagaje. Între timp s-a oprit și ploaia dar nu pot să încep să vorbesc despre mini-quest-ul din parc înainte să le mulțumesc Oanei, lui Ashu și celor care au interferat cu pariul lor, pentru o porție zdravănă de râs. Apoi s-au căutat cântăreți la chitară și am cântat cu toții(cam anemic, ce-i drept, dar eram obosiți de pe drum) în ciuda furtunii care se anunța. După ce am fost împărțiți pe patrule am fost anunțați că trebuie să găsim fragmente dintr-un vers pe care trebuie să le punem cap la cap și să identificăm trădătorul(eu am fost ăla >:) ). Noi am nimerit un fragment din Dance of Death -Iron Maiden dar până să facem rost de toate cuvintele a trebuit să scriem poezii despre rațe :)). Am uitat să vă prezint patrula 8, viitoare Freedom, formată din: Ana-Maria din Tecuci, Dora din Miercurea Ciuc, Larisa din Oradea, Silviu din Craiova, Ștefan din Râmnicu Vâlcea și, bineînțeles, subsemnata.  
La plecarea din parc, natura ne-a rezervat o surpriză, mai mult sau mai puțin plăcută, fiind surprinși de o ploaie torențială ce a culminat cu grindină mititică. Uzi leoarcă dar urlând „Oriunde ne ducem” în romgleză am ajuns la Colegiul Național „Ion Neculce” ce avea să ne fie casă pentru 2 zile și 2 nopți. A urmat instalarea în sala, deschiderea oficială a București Quest 2012, iar apoi a început nebunia...
A trebuit să-mi caut colegii de patrulă și să ne reunim pentru a ne alege genul muzical, dar după câteva încercări eșuate, am încetat să-i mai caut și i-am lăsat să mă găsească ei pe mine, ceea ce a dus ca trupa mea să aibă ca și genul muzical pop-ul, nu foarte îndrăgit de mine :D, dar cui îi mai pasă acum, chiar dacă unii oameni îmi vorbeau numai despre Britney Spears. Goana după puncte de control opționale a fost destul de productivă pentru patrula mea, reușind să ne înscriem la nu mai puțin de 8 astfel de puncte, dar nu înainte să facem mersul piticului în cerc, să strigăm numele patrulei și nu înainte ca Silviu să facă flotări la cererea lui Cristi. Am fost anunțați după câteva minute de la terminarea înscrierilor că avem prea multe puncte de control unde suntem înscriși așa că numărul lor s-a redus la 5.
După o masă copioasă, din care a făcut parte și nelipsitul pate, mâncarea de camp a cercetașului, au urmat câteva ore de cântat la BQ Backstage, că doar așa e frumos în camp, și apoi am plecat la somn.
Cum fac în fiecare camp și în fiecare excursie, de când mă știu, am fost printre primele persoane care s-au trezit, cu mult înainte să se audă primele acorduri la DIMI FM. A urmat înviorarea sau mai bine zis înghețarea că era tare frig afară în dimineața aia în care a trebuit să alergăm și să formăm un labirint uman pentru un Tom și un Jerry nu foarte energici, iar apoi toată lumea s-a pregătit pentru ziua cea mare pe acorduri de muzică rock.
Am fost luați în primire de managerul genului nostru muzical care ne-a condus la Muzeul Municipiului București sau fostul Palat Șuțu(superbă clădire) care era locul de plecare spre mare descoperire a capitalei. Am primit acolo o foaie pe care a trebuit să o completăm cu informații primite în muzeu și am avut parte și de prima peripeție: singurul pix al patrulei s-a spart, devenind inutil.(Aș vrea să-i mulțumesc celui care ne-a oferit atunci pixul său și al cărui nume nu-l rețin, dar dacă o să aflu cine a fost, promit să-i ofer un alt pix în schimbul celui care ne-a ajutat atât de mult și pe care l-am pierdut în Parcul Izvorul Rece.)
După ce am terminat turul muzeului, am primit și prima destinație unde trebuie să ajungem și anume Grădina Icoanei, unde am ajuns fără prea multă bătaie de cap în timp ce le făceam poze oamenilor creți întâlniți pe stradă. În grădină ne așteptau Ioana și Mădălina care ne-au pus să cântăm și unde am aflat câte baloane poți umfla și lipi cu bandă adezivă pe o persoană în numai câteva minute, am trecut prin pânza de păianjen și l-am ghidat pe Ștefan printre baloane și peste pod :D. Am terminat cu bine toate probele, am facut și o serenadă și pe deasupra am și încurajat o mămică să-și înscrie copilul la cercetași.
Următoarea destinație, Parcul Izvorul Rece, un loc care-și merită numele datorită curenților de aer rece ce se formează acolo. A trebuit să așteptăm puțin acolo pentru că nu era nimeni, din cauză unor mici probleme, dar noi nu ne-am supărat, doar eram acolo ca să ne distrăm. Așteptarea noastră a devenit cea mai mică problemă când am aflat magnifica probă la care urma să fim supuși:crearea unei coregrafii și prezentarea acesteia în fața liderelor în numai 7 minute. Norocul cu nostru cu Larisa, că altfel, coregrafia noastră ar fi fost jalnică, dar atunci când ai pe cineva în patrulă care chiar se pricepe la dans, tot încropești ceva acceptabil. Am primit un punctaj mai mare decât ne așteptam așa că am plecat plini de fericire și în același timp cu o ușoară senzație de foame către Lipscani, unde ne aștepta următoarea provocare, dar am fost prinși din urmă de pauza de masă, dar nu ne-am supărat pentru că ne aștepta mâncarea în Piața Unirii, fast-food desigur ;)). După o masă copioasă și cu vântul în spate am plecat către statuia Lupoaicei, care ascundea liderii de privirea noastră ageră de vulturi(vezi să nu), dar pe care i-am găsit până la urmă datorită indicațiilor unor oameni binevoitori. Acolo a trebuit să desenăm ceea ce mima una din colegele noastre de patrulă, iar desenul a ieșit mirific, de parcă ar fi fost furat de la Muzeul de Artă :))(oare ce s-o fi ales de capodopera noastră?), portretul unui basketbalist ce poarte o bandana albastră care-i ascunde aproape toată fața.
Cu cât vedeam mai mult din București, cu atât îmi dădeam seama cât de mult o să-mi placă orașul ăsta peste mai puțin de un an jumătate, îmi place agitația lui combinată cu acea singurătate pe care n-o poți obține decât atunci când ești înconjurat de multă lume, dar care nu te cunoaște. Am așteptat la statuie ceva timp până am primit următorul indiciu: Cișmigiu 2, lângă Liceul Lazăr. Ca să ajungem în Cișmigiu nu a fost greu, mai greu a fost să găsim punctul de control, iar pentru asta, a trebuit să colindăm tot parcul, căutând un 2 pe harta acestuia, realizând prea târziu că toate statuile din parc sunt notate cu cifra 2, dar nu mi-a displăcut plimbarea prin parc, a fost relaxant. Am găsit până la urma locul potrivit și ne-am prezentat cu încredere în fața liderelor pentru că am văzut de la distanță că este vorba de o probă de prim ajutor și dacă nici la asta nu mă pricep, atunci nu știu la ce.  Am terminat repede proba teoretică doar că, la final, ni s-a rupt „scaunul miresei” și eram cât pe aici să scăpăm săraca rănită pe alea de beton a Cișmigiului.
Am avut din nou probleme cu sms-urile dar am avut noroc cu Adi, care ne-a sunat managerul și ne-a oferit indicații prețioase despre cum să ajungem la Sala Palatului, locul unde aveam să primim ultima probă obligatorie din concurs. Știu că pe drum am devenit nesuferită pentru că eram în criză de timp și sper din tot sufletul că nu mi-am stresat prea mult colegii de patrulă, iar dacă da, sper să ma ierte pentru asta. :D
La Sala Palatului, datorită faptului că eram mai multe patrule la punctul de control, a trebuit să ne „duelăm” cu o altă patrulă, jucând Submarinele, joc la care am fost pur și simplu zdrobiți de adversari, aceștia rupând epava noastră în două...la propriu. Așa că, am plecat dezamăgiți și obosiți către stația de metrou de la Universitate, locul unde începuse aventura noastră din acea zi, pentru că știam că nu mai aveam timp să mai ajungem la încă un punct de control. Mie mi-a revenit zâmbetul pe buze când am ajuns în stația de metrou pentru că ador să merg cu metroul, iar când o să fiu la facultate o să merg numai cu metroul și pe jos, nu vreau să mai aud de autobuze după ce termin liceul, pentru că m-am saturat de ele. La metrou ne-am întâlnit și cu alte patrule și am început să povestim despre ce a făcut fiecare în ziua aceea.
Drumul de la stația Basarab și până la „Ion Neculce” a fost unul scurt pentru că abia așteptam să mă întind pe izopren și să lenevesc după atâta mers. Am intrat în liceu la ora 17:58 când am aflat stupefiați că trebuie să ne ducem să predăm foile și să anunțăm sosirea înaintea orei 18, iar atunci am început să alergăm pe hol spre secretariat. Am reușit să predăm foile cu câteva secunde înainte de termenul limită, iar apoi am plecat să mănânc, pentru că m-a prins foamea din urmă.
După masă avea să urmeze ceva plăcut și anume concertul celor două trupe bucureștene cu influențe cercetășești: The Splits și Blue Rush. Am vrut inițial să stau jos și să ascult niște muzică bună, dar cum eu nu pot să stau locului când vine vorba de muzică, m-am trezit după numai câteva minute că eram în picioare, sărind și cântând cât puteam de tare alături de Maria de la Craiova, căreia îi mulțumesc pentru că a fost o prezență îndeajuns de nebunatică încât să urle și să țopăie cu mine cât au ținut-o puterile adică până la finalul concertului când eram mai obosite ca niciodată. Le mulțumesc și lui Cristi și lui Vlad pentru muzica frumoasă pe care o cântă, colegilor de trupă dar și celor de la The Splits pentru o seară superbă, care a coincis cu Ora Pământului, care este un moment din an foarte special pentru mine din varii motive. Le mulțumesc și membrilor celor de-a treia trupe, forțați de soarta crudă să cânte la balcon, la niște instrumente rudimentare, dar care au dus nivelul bunei dispoziții către maxim.
S-a terminat și concertul și am fost invitați de organizatori să vizionăm un film, Scott Pilgrim vs The World, un film pe care vi-l recomand din toată inima dacă doriți o porție de comedie, dar pe care eu n-am reușit să-l văd în toatlitate în acea seară din cauza oboselii acumulate și a „moșului Ene”, cum ziceam când eram micuță, care nu-mi dădea pace și voia să mă trimită la somn, așa că și eu, și Tenzi, am plecat în camera alăturată unde atmosfera era mai vioaie pentru că se cânta de zor la chitară.Am mai stat acolo până n-am mai putut să rezist și m-am îndreptat alene spre sacul de dormit, unde, am descoperit că nu-mi mai era somn sau cel puțin așa aveam impresia, și am început să mă joc pe telefon, dar după nici 5 minute, am simțit că energia mea s-a sfârșit, mi-am arânjat mai bine franelul care-mi ținea loc de perină, m-am ghemuit în bine cunoscuta-mi poziție de fetus și am dormit mai bine ca niciodată până a doua zi de dimineață când, m-a trezit râsul acum stresant, cu două zile înainte amuzant, al Marmotei de pluș, o jucărie sferică și roșie.
Înviorarea din acea zi nu a mai fost la fel de interesantă, nu mai eram nerăbdătoare să se termine pentru ca să pot pleca hai-hui, ci aș fi vrut să dureze cât mai mult și momentul fatidic să nu mai vină, și anume sfârșitul BQ.
După festivitatea de închidere și premierea participanților(bravo Tenzi, și ție și patrulei tale pentru locul 1, cât și celorlalți câștigători) a urmat încă o sesiune de cântece a celor doi dimăncești, moment în care am simțit cum mă apasă tristețea că totul s-a terminat.Bineînțeles că n-am putut să plec din camp până n-am participat la încă o sesiune de cântece la chitară și până n-am răgușit de tot.
La ora 12 aveam bagajul făcut, ghiozdanul în spate și multe lacrimi în ochi pentru că realizam că trebuie să mă întorc la realitate și că BQ, campul pe care în așteptam de atâta timp, urma să devină doar o amintire, așa că m-am apucat să îmbrățișez toți oamenii de care știam că o să-mi fie dor și știu că o parte din ei n-am apuc nici mâcar să-i salut din cauza aglomerației și a agitației, dar le transmit acum că deja îmi e dor de ei și sper să ne vedem cât mai curând.
Ne-am dus mai întâi la Gara de Nord, ca să mâncăm ceva, iar după masă ne-am îndreptat spre autogara Militari, locul unde începuse Bucureștiul pentru noi în acel weekend prelungit și unde avea să se și termine.
Pe drum am început să ma gândesc că iubesc campurile, pentru că adună atâția oameni frumoși și dragi mie, dar le urăsc în același timp, pentru că sunt mult prea scurte și nu apuc să-mi încarc bateriile cu bună dispoziție pentru rutina și monotonia școlii care urmează.
Ca și încheiere, nu știu ce pot să mai spun în afara faptului că abia aștept să devin boboc la UMF și bucureșteancă adoptată, pentru că acum știu sigur că n-o să mă plictisesc niciodată de orașul ăsta(ar fi imposibil după ce am trăit atâta timp într-un oraș mai scurt decât pista de aterizare a unui aeroport:)) ).
Așa, ca să nu uit, mai sunt persoane cărora vreau să le mulțumesc pentru lucrurile drăguțe pe care le-au făcut pentru mine în acest camp, transformându-l într-o experiență de neuitat: Apriliei, lui Tenzi, Tudor și Dan pentru că au fost cea mai frumoasă patrulă pe care și-ar putea-o dori un șef de patrulă, chinuit să lege steagul de coșul de basket, Dianei pentru mirificul moment Titanic:)), lui Mantea pentru glumele cu Britney care m-au binedispus, lui Vlad pentru cea mai amuzantă conversație pe care am avut-o în ultimul timp(„Fumezi?”, „Nu!”, „Nici eu! Atunci, hai să mergem să ne uităm la alții cum fumează.”) și, ca să nu uit, lui Hristu pentru cuvintele frumoase și pentru că m-a făcut să văd unele lucruri fără acea aură pe care o creasem în jurul lor și lui Marmo, pentru euforia pe care o emană.
Vă mulțumesc tuturor pentru un weekend de neuitat!

P.S.: A.M.R. 81 de zile până la Cupa Izvoarelor, ne vedem acolo!
P.S.2: Tot despre BQ au scris și PetraRaluca si Bogdan.






3 comentarii:

  1. Ahhh ! Roxana , nu stiam ca ai blog ,am dat peste el din greseala , pe facebook :) .
    Imi place tare mult postarea sau articolul tau despre Bucuresti , si mai mult, imi place cum ma identific in el. Nu partea cu traseul prin Bucuresti , deoarece am avut alte puncte de control ,dar nerabdarea , faptul ca am asteptat BQ de la UP incoace , sentimentele pe care le ai cand iti revezi prieteni... E de nepretuit !
    Nu pot sa cred ca m-ai mentionat ! Multumesc mult ! Asta e : am ramas fara cuvinte ! Si acesta e un lucru greu de realizat !
    Eu.. Doar... Mersi mult !

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu era marmota de plus =]]] se numea Catalina ! Am avut o mica intelegere cu Cata , ca eu nu ii dau foc si ea nu se mai numeste Marmota =]] !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Imi cer scuze, Marmo, dar, pentru mine, tot Marmota ii ramane numele, asa am facut cunostinta

      Ștergere