joi, 26 mai 2011

Cenușă învelită în porțelan

       Uneori îmi simt sufletul fărâmițat și ars. Totul pare atât de greu comparativ cu nămolul roșu, amestec al durerii mele interioare, al sângelui amestecat cu praf, pentru că zi de zi mă lovesc de ipocrizie și tocmai când cred că am scăpat, că am reușit să găsesc ceva în care să cred, atunci realizez că totul a fost doar o iluzie. Binele pare atât de efemer acum și stafia lui se zărește atât de rar încât, uneori, am impresia ca nici nu mai există. Privesc în gol și simt cum ma usuc puțin câte puțin, pierzând pe drum câte o fărâmă din sufletul meu la fiecare pas. Dar chiar dacă totul e mort în interior, ambalajul frumos de ceramică păcălește pe toată lumea. Mi-a luat mult să prelucrez inima asta de caolin dar acum văd ca fiecare secundă a meritat: nimeni nu poată vedea prin el, culorile frumoase de la suprafață și strălucirea lor fură ochii privitorului care nu mai face diferența dintre aparență și esență.