duminică, 18 noiembrie 2012

O zi cu ceață...

      Azi este o zi numai bună pentru lenevit, dar și această lene trebuie să fie una constructivă, pentru că azi poți să stai la căldură cu o carte în mână în timp ce bei o ciocolată caldă și mănânci biscuiți. Îți mai arunci ochii pe fereastră din când în când și vezi cum se chinuie frunzele să nu cadă, le vezi cum se îndoaie sub greutatea ceții și parcă îți vine să plângi pentru ele, sunt ultimele zile de viață, sfârșitul lor a venit deja și tot așa o să vină și pentru noi la un moment dat, dar...măcar viața noastră durează mai mult de 9 luni.
       Și lumina e rece, e albă și te îngheață și oricât de mult ai vrea să stai la soare să te încălzești, statul pe loc îți face mai mult rău, așa că trebuie să pleci mai departe....departe de tot, spre nicăieri, să cunoști lucruri și oameni noi, pentru că pe ceilalți i-ai „devorat” deja, le-ai furat toată energia și tu ai nevoie de o sursă de energie ca să te încălzești. Ai nevoie de ea ca să nu îngheți de tot, măcar la suprafață pentru că interiorul e deja un recipient mare cu azot lichid, trebuie doar să ai grijă să nu se spargă atunci când nu trebuie!

vineri, 16 noiembrie 2012

Întâlnire cu Sofia

     Am fost miercuri la o întâlnire neobişnuită, o întâlnire cu o anume Sofia şi am încercat să descopăr fericirea, rostind cuvinte mari şi frumoase despre fericirea de zi cu zi, care ne înconjoară pe toţi.
    Să nu înțelegeți greșit, n-am fost la întâlnire cu o fată, ci cu o muză, muza filosofiei. Cu ce ocazie? Cu ocazia zilei internaționale a filosofiei care se sărbătorește în fiecare an în a treia săptămână a lunii noiembrie, pentru că se presupune că în această perioadă s-ar fi născut Socrate.Cine este Socrate-este cel care care a coborât filosofia din cer pe Pământ încercând sa descopere cine suntem noi ca oameni, ce suntem, ce ne definește.
       Oricum, nu cred că avem nevoie de lecţii de filosofie predate de mine, adică puteţi trăi şi fără asta, nu? De ce scriu eu acest articol, pentru că am rămas uimită de sensibilitatea celor mai mulți dintre cei prezenți la acest concurs, pentru că întâlnirea cu Sofia a fost un concurs adresat elevilor de liceu, de clasa a 12-a(și nu numai), având mai multe secțiuni: eseu, creație literară și arte vizuale.
        Despre ce fericire vorbeam mai devreme, despre „Cafeneaua filosofică” ce m-a avut pe mine ca și chelner, un chelner filosof care în loc să aducă o linguriță de miere...a adus cu el o dizertație despre motivele fericirii și suferința ca și măsură de comparație a fericirii, o metodă de interogare socratică și momente amuzante....sper că nu i-am dezamăgit...prea rău pe cei care au avut ocazia de a mă vedea pentru că eu am avut mari emoții, iar din cauza asta, aproape jumătate de dialog s-a transformat în improvizație...He! he! ce să și facă, memoria nu mai funcționează cum trebuie când te privesc peste 60 de perechi de ochi :D
       Sfârșitul acestei întâlniri a fost un amalgam de sentimente: fericire pentru că tot stresul organizării se terminase, concursul a fost un succes, iar lucrurile auzite m-au impresionat plăcut, dar într-un fel și puțină supărare pentru că mi-a luat mult să descopăr că unii oameni nu sunt ceea ce par, că sub acea mască de persoană fericită și optimistă se ascunde un suflet așa sensibil sau un talent imens!
       Felicitări tuturor participanților, toți sunteți niște câștigători, iar Sofia, cred că a fost încântată de această întâlnire, n-a mai avut de mult atâția pretendenți.:))

vineri, 21 septembrie 2012

Backwards letters

Hey, TU!                                                                                                   
Tu, da, tu, cu tine vorbesc, de uiți prin mine de parcă n-aș fi aici, dar mereu voi fi, chiar dacă n-o să recunoști mereu asta. Sunt eu, eu conștiința ta de când aveai trei ani și sunt tare curioasă, sunt curioasă să aflu ce s-a întâmplat cu tine, de ce ai zâmbetul ăla fals pe față și de ce ești ipocrită, nu erai așa dar i-ai lăsat să te mânjească și sunt tare dezamăgită de tine!
Acum, nu vreau să te schimbi brusc, pentru că știu că ai multe pe cap, dar încet, încet, vreau să te întorci la caracterul frumos pe care l-ai avut înainte, vreau să fii aceiași persoană sinceră pe care am cunoscut-o eu, dar care s-a pierdut undeva pe parcurs.
Îți urez toate cele bune și sper că peste un an, să am numai lucruri bune de spus despre tine!
EU

joi, 6 septembrie 2012

24 de zile departe de casă


<<Înainte să citiți, vreau să știti că acest articol a fost scris cu ceva timp înainte de a fi publicat, dar motivul pentru care nu am făcut asta, nu-l știu nici eu.>>

Anul acesta am avut ocazia să vizitez multe locuri frumoase din Ardeal și mi-ar plăcea să știe mai multă lume despre ele, dar cel mai mai important, vreau să vă povestesc despre cea mai plăcută perioadă din această vacanță: cele două săptămâni de studenție petrecute în Timișoara în cadrul proiectului West Summer University, un proiect realizat de Organizația Studenților din cadrul Universității de Vest din Timișoara(OSUT).
Acest proiect se adresează elevilor absolvenți ai clasei a XI-a din toate instituțiile de învățământ din țară și urmărește experimentarea de către elevi a vieții de student, aceștia având ocazia să participe la cursurile uneia sau mai multor faculțăți, să experimenteze viața dintr-un cămin studențesc, să participe la petreceri și evenimente culturale și să simtă pe pielea lor atmosfera unui examen, fericirea unei note mari sau dezamăgirea unei restanțe.
Până acum am vorbit destul de obiectiv despre proiect,  prezentând ideea principală a acestuia, dar acum vreau să încerc să vorbesc despre ce a însemnat pentru mine WSU. Admiterea mea în cadrul acestui proiect a fost plină de peripeții, dar până la urmă am ajuns unde am vrut și anume „studentă” în cadrul Facultății de Chimie, Biologie și Geografie.
Ziua de 19 iulie a marcat începutul proiectului și ziua plecării mele la Timișoara, oraș ce urmă să mă găzduiască timp de două săptămâni. Am fost așteptate la sosire de doi dintre organizatori care ne-au condus la cămin. Probabil vi se pare ciudat că folosesc pluralul, dar n-am fost singură la WSU, am fost însoțită de colega mea de clasă Raluca, și ea studentă la aceeași facultate ca și mine.
Am fost cazați în căminul 13, număr cu noroc și cu ghinion aș putea spune. Ghinionul a fost că nu existau perdele la dușuri, dar nu asta a fost marea problemă, pentru că am realizat că puteai închide ușa la sala cu dușuri și, deși erau trei dușuri, de cele mai multe ori era doar o singură persoană înăuntru. Căminul, în ansamblu, era unul foarte bine echipat, am avut frigider și televizor în cameră și deși camera era cam micuță, pentru două persoane era spațiu îndeajuns, dar marele atuu al acelei camere era că avea un dulap mare în care ar fi încăput hainele pentru un semestru chiar și pentru o mare iubitoare de haine, ca mine.
N-am avut timp să ne plictisim de loc, unii dintre noi n-au avut timp nici să doarmă cum trebuie și am simțit din plin viața de student, atunci când ai atât de multe de făcut și ți-ai dori ca ziua să aibă mai  mult de 24 de ore, ai vrea ca mâncarea să fie mai multă și banii șă fie mai mulți pentru că sunt prea multe lucruri de cumpărat. Am avut activități atât de diverse: am făcut turul Timișoarei având ca ghid un viitor student, fost membru al Consiliului Național al Elevilor, am mers la Grădina Zoologică și la cea Botanică, am fost chiar și în Parcul Copiilor, unde am pierdut 10 ani sau mai mult atunci când am intrat pe poartă, pentru că toate jucăriile de acolo erau mult prea tentante ca să nu le încerci,  am fost și la Mall, că nu se poate să nu vizitezi un centru de cumpărături atunci când ești în vacanță, dar cele mai amuzante activități au fost petrecerile tematice, am avut petrecere Disney, Spartani și amazoane, Travesti și petrecere în pijamale. Am descoperit în Timișoara și un loc foarte interesant unde poți să petreci o după amiază relaxantă citind sau ascultând muzică Jazz, cei care ați trecut prin Timișoara, probabil ați auzit de Scârț, loc lejer.
Cursurile au fost destul de obositoare, pentru că durau aproape 2 ore și erau 3 unul după altul, ocupându-ne toată dimineața, dar nu pot să zic că regret. Am învâțat lucruri pe care nu le știam și mai ales am făcut experimente pe care nu am reușit să le facem la școală șin lipsă de timp sau de materiale. Am văzut stomate la microscop și am analizat probe de aer, am văzut chiar și o probă de apă dintr-un ghețar de pe meleagurile noastre. Am avut ca îndrumători niște profesori de excepție, doctori în domeniile dumnealor, care și-au răpit câteva zile din concediu pentru a le preda și a le vorbi despre viața de facultate unor elevi de liceu.
Am dat chiar și examene, la biologie și chimie, organică și anorganică, dar, din nefericire, nu am primit nici până acum rezultatele. Am realizat că poți să înveți într-o săptămână la fel de multă materie cât ai învățat într-o lună sau mai mult la liceu, ceea ce a fost oarecum uimitor pentru mine.
Mi-a plăcut Timișoara ca și oraș, dar nu la fel de mult cum mi-a plăcut Bucureștiul, despre care aș tot vorbi mereu și unde m-aș duce cu orice ocazie. Timișoara este un oraș curat, cu multe parcuri și o zonă centrală superbă pentru promenadă, un loc pe care vă sfătuiesc din toată inima să-l vizitați și de care vă veți îndrăgosti dacă vă place liniștea.
Pe 1 august am avut parte și de o ceremonie de absolvire. Este adevărat că nu am avut robe și diploma pe care am primit-o nu valorează foarte mult, dar pentru mine înseamnă două săptămâni pe care o să mi le amintesc mult timp, înseamnă o mulțime de oameni interesanți cu care am avut ocazia să socializez și, sper eu, o mulțime de prieteni în toate colțurile țării, de la Constanța până în Satu Mare.
Pe 2 august am plecat spre Sebeș, fiind hotărâtă să văd cât mai multe lucruri înainte să mă întorc pe meleaguri gorjene. Despărțirea a fost grea, iar drumul a fost plin de peripeții, deoarece locomotiva trenului în care mă aflam s-a defectat la nici două ore de la plecare și am așteptat un alt tren, care la rândul lui a avut întârziere li din cauza căruia am pierdut trenul de legătură din Simeria li a trebuit să aștept încă două ore până la următorul tren, așa că am ajuns la destinație cu nici mai mult nici mai puțin de 2 ore și jumătate întârziere.
Sebeșul este un oraș mic, mult mai mic decât Târgu-Jiul și care se confruntă cu un trafic infernal datorită lucrărilor la o autostradă din apropiere, tot traficul fiind deviat prin oraș, așa că, dacă nu ai nervi de oțel sau foarte mult timp de pierdut, mai bine nu te-ai aventura cu mașina prin oraș. Orașul este construit în stil săsesc, cu case mici dar porți impunătoare, unite între ele, formând ziduri ce delimitează străzi înguste, de cele mai multe ori cu sens unic. Câteva locuri interesante de vizitat sunt zidurile cetății, catedrala catolică, școala generală construită acum multe secole sau turnul de apărare.
Am vizitat și Clujul, Cugirul și Alba Iulia, cu măreața ei cetate care se află în renovare în momentul de față, dar atunci când lucrările se vor termina, cu siguranță va fi cea mai frumoasă cetate din estul Europei, dacă nu din Europa. Are o formă frumoasă de stea și șase porți decorate cu niște sculpturi superbe. În fiecare zi, la prânz are loc schimbarea gărzii, un spectacol care te duce cu gândul înapoi în timp, dar nu despre Alba-Iulia voiam să vă vorbesc, o să fac asta în decembrie, când voi participa la festivalul Unitate și Prietenie, care are loc în fiecare an în jurul datei de 1 Decembrie. Eu voiam să vă vorbesc despre un loc despre care, bănuiesc, foarte puțini dintre voi au auzit, și anume Salina Turda.
Salina Turda este localizată în județul Cluj, în zona Durgău-Valea Sărată din Turda. Până la modernizarea acesteia, în anii 2009-2010, intrarea se făcea doar prin galeria de acces Franz Josef, dar acum, intrarea principală se face prin centrul turistic Salina-Durgău. După cum am aflat, în această zonă au avut loc exploatări de sare încă din perioada preromană, începând cu anul 50 î.C. Istoria ei continuă până în epoca contemporană și anume până în anul 1932 când a fost închisă din cauza dotărilor primitive și a randamentului scăzut. A fost redeschisă în anul 1992, în scop turistic și curativ. După renovare, salina a primit haine noi având un aspect S.F. datorat multitudinii de lumini și forme futuriste din interiorul minei, în care s-au păstrat și vechile utilaje folosite pentru extragerea clorurii de sodiu, cum ar zice chimiștii. Salina Turda deține în prezent săli de tratament, un amfiteatru, săli de sport, dar și o „roată panoramică”, de unde se pot admira stalactitele din sare.  În cea mai adâncă mină, mina Tereza, este un lac cu soluție salină suprasaturată, pe care te poți plimba cu barca, admirând cascadele de sare de pe pereții minei.
Adevărul este că nu poți descrie foarte bine în cuvinte frumusețea acestei saline, iar fiecare dintre cei care au drum în zona Turda, nu ar trebui să rateze acest loc unde, în mijlocul verii, ai nevoie de bluză, pentru că temperatura scade pana la 10 grade celsius.
Ca să închei, Timișul, Alba și Clujul sunt 3 județe ale țării noastre pline de locuri frumoase despre care pot să spun cu mândrie că le-am vizitat în vara anului 2012, într-o perioadă foarte scurtă, de numai 24 de zile, 24 de zile de caniculă, 24 de zile cu mai mult de 24 de prieteni noi.

Roxana-Ionela Crăciun,
Proaspăt absolvent al WSU, secția Chimie-Biologie-Geografie

joi, 17 mai 2012

Festivalul Luminii

      Mai este așa puțin timp până la a treia ediție a Festivalului Luminii din Târgu Jiu, care va avea loc sâmbătă, 19 mai 2012, începând cu ora 19, în Parcul Central din municipiu. Ediția de anul acesta va fi organizată tot de Cercetașii României și anume de Centrul Local Ecaterina Teodoroiu și de Grupul de Inițiativă Constantin Brâncuși.
      Prin oraș au fost lipite mai multe afișe și sper că vor fi remarcate de cât mai mulți oameni și numărul de participanți va fi cu mult mai mare decât anul trecut, mai ales că vremea se anunță a fi nu tocmai rea.
      Vom avea ateliere de facepainting, origami, palmprint, pictura, megabubbles și multe alte surprize, așa că vă așteptăm să le descoperiți!
      Nu uitați: Sâmbătă, 19 mai, la ora 19, în Parcul Central din Târgu-Jiu. Împreună putem să ne bucurăm de lucrurile mărunte, măcar pentru o seară.

P.S: O să avem și un spectacol cu muzică și dans, iar una din trupele care ne vor încânta este Paperglass, dar mai mult nu vă pot spune. :-$

marți, 1 mai 2012

1 mai

Toată lumea merge la grătar de 1 mai și mi-am zis că e un motiv numai bun să plec de acasă și să merg și eu la grătar, ca tot românu. Am fost la un coleg de clasa, care are norocul să nu stea la bloc, ca majoritatea, și care mai are și piscină, iar piscina asta a fost fericirea mea supremă astăzi și în același timp un posibil dezastru.
Deși apa era rece, nu m-am putut abține până nu am intrat. Ce să-i faci, zodia e de vină,(Mi-am găsit și eu țap ispășitor pentru nebuniile mele :D) dacă m-a făcut mama Rac!
A fost plăcut, interesant, nici nu avea cum să fie altfel, îmi era mult prea dor de o baie, la soare, pentru că nu mai fusesem într-o piscină din septembrie, vreme multă de atunci!
 Asta a fost partea plăcută, partea neplăcută este că simt un fior rece pe interior, un fel de semnal al unei viitoare răceli, dar nu mor eu din asta, măcar...mi-am făcut meandrele!

marți, 17 aprilie 2012

„Titlu inexistent”

Stau uneori şi măgândesc cum ar fi fost viaţa mea dacă, la un moment dat, aș fi făcut o altă alegere. Nu mă pot gândi acum la un moment anume când s-ar fi întâmplat asta, doar că am acest sentiment idiotic cum că totul ar fi fost altfel dacă al fi ieșit mai mult din casă, în loc să mă las cuprinsă de lene. Poate e de vină astenia de primăvară, cine știe? Tot ce știu eu acum este că abia aștept să se mai îndrepte vremea și să ies la aer, că tare m-am săturat de ploaie.

marți, 10 aprilie 2012

Zâmbet de fațadă

      Știți zâmbetul acela pe care ești forțat să-l schițezi atunci când simți că ți se umplu ochii de lacrimi dar nu vrei să se vadă asta? Pe mine mă fascinează acel zâmbet, pentru că în spatele lui se ascund atâtea lucruri care forțează poarta care le ține închise și vor să se întindă pe toată fața fiindcă s-au săturat de teatru prost.
      Cu toții jucăm teatru, dar unii dintre noi încercăm prea mult să fim personaje principale încât uităm că teatrul nu se poate juca de unul singur, iar fără personaje secundare și fără figurație totul ar fi mult prea fad. Acum mai mult de o săptămână m-am făcut de râs pentru că n-am mai știut opera din care face parte celebra frază: „toată lumea e o scenă”, dar acum mi-am învățat lecția: să nu mai vorbesc despre lucruri pe care nu le înțeleg sau nu am cunoștințe îndeajuns de multe cât să pot purta o conversație.
       Ca și concluzie, toți suntem actori și unii sunt atât de buni încât puține persoane ajung să vadă sub masca personajului pe care-l afișează zilnic, dar întrebarea este: actorii, cât de mult pot să stea numai pe scenă?




duminică, 8 aprilie 2012

Endless Sleep

      Uneori am impresia că aș putea dormi zile întregi, mai ales dacă visez. În cadrul visului meu totul e posibil: pot să zbor fără aripi și pot ajunge oriunde și oricând, pentru că acolo eu controlez totul, este realitatea mea paralelă plină de politețe și de oameni „frumoși”(și nu, nu mă refer la frumusețea fizică). Ploaia e frumoasă, pentru că nu sunt furtuni, nu-mi plac furtunile, ele distrug copaci, flori, oameni....Știu, distrugerea oricărui lucru pământean este iminentă și necesară, pentru că numai din haos se poate renaște totul, dar eu nu vreau să devin haos, mie îmi place liniștea și siguranța dar nu monotonia. O să plec, o să fac lucruri stupide și o să-mi pară rău la început, o să mă atașez de cele mai nepotrivite lucruri și persoane și o să sufăr până la lacrimi din cauza asta, dar o să am amintiri, amintiri din care să mă hrănesc în cele mai grele momente, și bucăți de suflet de mult pierdute o să mă aștepte în viață.
     Aberez, nu că ar fi ceva nou și extraordinar la mine. Am pornit de la vise și am ajuns la suferință...interesant subiect, oricum, în cetatea mea fictivă nu există oameni cu două fețe...și mă mai întreb de ce nu vreau să mă trezesc dimineața?

vineri, 6 aprilie 2012

București Quest 2012


 Eu mă mișc mai încet așa că am început să scriu despre BQ după aproape o săptămână de când a început totul. Joia trecută eram plină de energie și nu știam ce să fac mai întâi: să îndes sacul de dormit în rucsac sau sa rulez izoprenul cât mai strâns ca să nu fie prea mare, să-mi curăț teneșii, etc. Erau atât de multe de făcut dar nu conta, a doua zi urma să plec la BQ și așteptam asta din decembrie, de la UP. ;))
O să fie ceva mai siropos articolul ăsta(sau postarea asta, ca nu știu exact cum se numește :”>) pentru că o să le mulțumesc foarte multor persoane. Prima persoană căreia aș vrea să-i mulțumesc este Flori, lider însoțitor la BQ și lider de toate zilele, care a avut nenorocul să stea lângă mine în autobuz și a trebuit să îndure logoreea mea și zecile de povești din campurile anterioare și despre persoanele pe care urma să le întâlnesc când ajungeam în București. Drumul de acasă și până la capitală a fost luuuung și nerăbdarea mea l-a făcut și mai lung, dar n-a fost lipsit de peripeții, pe care nu pot să le povestesc pentru a nu divulga unele secrete ale colegilor mei de patrulă. Am ajuns până la urmă în București, după ce am intrat în autogara Militari pe un drum mai rău decât la țară, iar de la autogară, însoțiți de unul din organizatori, am ajuns la Gara de Nord unde „am dat peste” C.L.Craiova și C.L Timișoara unde am găsit fețe cunoscute dar și oameni noi pe care mă bucur că i-am cunoscut. Cum Târgu-Jiul trebuie să fie mai cu moț tot timpul, n-am vrut să rămânem în gară așa că ne-am lăsat bagajele și am plecat să colindăm orașul dar ne-am plictisit repede, n-am avut nici prea mult timp la dispoziție, așa că ne-am întors la gara și am intrat la KFC ca să mâncăm precum „capitaliștii”. Așa, ca să nu mai trag de timp acum, că poate îmi sare lumea în cap că nu mai termin articolul, ne-am reîntors la ceilalți cercetași pentru că era vremea să ne îndreptăm spre parcul Kiseleff...
Am ajuns în parc după ce ne-a stropit puțin o ploaie și ne-am ascuns în foișor unde am creat un munte de bagaje. Între timp s-a oprit și ploaia dar nu pot să încep să vorbesc despre mini-quest-ul din parc înainte să le mulțumesc Oanei, lui Ashu și celor care au interferat cu pariul lor, pentru o porție zdravănă de râs. Apoi s-au căutat cântăreți la chitară și am cântat cu toții(cam anemic, ce-i drept, dar eram obosiți de pe drum) în ciuda furtunii care se anunța. După ce am fost împărțiți pe patrule am fost anunțați că trebuie să găsim fragmente dintr-un vers pe care trebuie să le punem cap la cap și să identificăm trădătorul(eu am fost ăla >:) ). Noi am nimerit un fragment din Dance of Death -Iron Maiden dar până să facem rost de toate cuvintele a trebuit să scriem poezii despre rațe :)). Am uitat să vă prezint patrula 8, viitoare Freedom, formată din: Ana-Maria din Tecuci, Dora din Miercurea Ciuc, Larisa din Oradea, Silviu din Craiova, Ștefan din Râmnicu Vâlcea și, bineînțeles, subsemnata.  
La plecarea din parc, natura ne-a rezervat o surpriză, mai mult sau mai puțin plăcută, fiind surprinși de o ploaie torențială ce a culminat cu grindină mititică. Uzi leoarcă dar urlând „Oriunde ne ducem” în romgleză am ajuns la Colegiul Național „Ion Neculce” ce avea să ne fie casă pentru 2 zile și 2 nopți. A urmat instalarea în sala, deschiderea oficială a București Quest 2012, iar apoi a început nebunia...
A trebuit să-mi caut colegii de patrulă și să ne reunim pentru a ne alege genul muzical, dar după câteva încercări eșuate, am încetat să-i mai caut și i-am lăsat să mă găsească ei pe mine, ceea ce a dus ca trupa mea să aibă ca și genul muzical pop-ul, nu foarte îndrăgit de mine :D, dar cui îi mai pasă acum, chiar dacă unii oameni îmi vorbeau numai despre Britney Spears. Goana după puncte de control opționale a fost destul de productivă pentru patrula mea, reușind să ne înscriem la nu mai puțin de 8 astfel de puncte, dar nu înainte să facem mersul piticului în cerc, să strigăm numele patrulei și nu înainte ca Silviu să facă flotări la cererea lui Cristi. Am fost anunțați după câteva minute de la terminarea înscrierilor că avem prea multe puncte de control unde suntem înscriși așa că numărul lor s-a redus la 5.
După o masă copioasă, din care a făcut parte și nelipsitul pate, mâncarea de camp a cercetașului, au urmat câteva ore de cântat la BQ Backstage, că doar așa e frumos în camp, și apoi am plecat la somn.
Cum fac în fiecare camp și în fiecare excursie, de când mă știu, am fost printre primele persoane care s-au trezit, cu mult înainte să se audă primele acorduri la DIMI FM. A urmat înviorarea sau mai bine zis înghețarea că era tare frig afară în dimineața aia în care a trebuit să alergăm și să formăm un labirint uman pentru un Tom și un Jerry nu foarte energici, iar apoi toată lumea s-a pregătit pentru ziua cea mare pe acorduri de muzică rock.
Am fost luați în primire de managerul genului nostru muzical care ne-a condus la Muzeul Municipiului București sau fostul Palat Șuțu(superbă clădire) care era locul de plecare spre mare descoperire a capitalei. Am primit acolo o foaie pe care a trebuit să o completăm cu informații primite în muzeu și am avut parte și de prima peripeție: singurul pix al patrulei s-a spart, devenind inutil.(Aș vrea să-i mulțumesc celui care ne-a oferit atunci pixul său și al cărui nume nu-l rețin, dar dacă o să aflu cine a fost, promit să-i ofer un alt pix în schimbul celui care ne-a ajutat atât de mult și pe care l-am pierdut în Parcul Izvorul Rece.)
După ce am terminat turul muzeului, am primit și prima destinație unde trebuie să ajungem și anume Grădina Icoanei, unde am ajuns fără prea multă bătaie de cap în timp ce le făceam poze oamenilor creți întâlniți pe stradă. În grădină ne așteptau Ioana și Mădălina care ne-au pus să cântăm și unde am aflat câte baloane poți umfla și lipi cu bandă adezivă pe o persoană în numai câteva minute, am trecut prin pânza de păianjen și l-am ghidat pe Ștefan printre baloane și peste pod :D. Am terminat cu bine toate probele, am facut și o serenadă și pe deasupra am și încurajat o mămică să-și înscrie copilul la cercetași.
Următoarea destinație, Parcul Izvorul Rece, un loc care-și merită numele datorită curenților de aer rece ce se formează acolo. A trebuit să așteptăm puțin acolo pentru că nu era nimeni, din cauză unor mici probleme, dar noi nu ne-am supărat, doar eram acolo ca să ne distrăm. Așteptarea noastră a devenit cea mai mică problemă când am aflat magnifica probă la care urma să fim supuși:crearea unei coregrafii și prezentarea acesteia în fața liderelor în numai 7 minute. Norocul cu nostru cu Larisa, că altfel, coregrafia noastră ar fi fost jalnică, dar atunci când ai pe cineva în patrulă care chiar se pricepe la dans, tot încropești ceva acceptabil. Am primit un punctaj mai mare decât ne așteptam așa că am plecat plini de fericire și în același timp cu o ușoară senzație de foame către Lipscani, unde ne aștepta următoarea provocare, dar am fost prinși din urmă de pauza de masă, dar nu ne-am supărat pentru că ne aștepta mâncarea în Piața Unirii, fast-food desigur ;)). După o masă copioasă și cu vântul în spate am plecat către statuia Lupoaicei, care ascundea liderii de privirea noastră ageră de vulturi(vezi să nu), dar pe care i-am găsit până la urmă datorită indicațiilor unor oameni binevoitori. Acolo a trebuit să desenăm ceea ce mima una din colegele noastre de patrulă, iar desenul a ieșit mirific, de parcă ar fi fost furat de la Muzeul de Artă :))(oare ce s-o fi ales de capodopera noastră?), portretul unui basketbalist ce poarte o bandana albastră care-i ascunde aproape toată fața.
Cu cât vedeam mai mult din București, cu atât îmi dădeam seama cât de mult o să-mi placă orașul ăsta peste mai puțin de un an jumătate, îmi place agitația lui combinată cu acea singurătate pe care n-o poți obține decât atunci când ești înconjurat de multă lume, dar care nu te cunoaște. Am așteptat la statuie ceva timp până am primit următorul indiciu: Cișmigiu 2, lângă Liceul Lazăr. Ca să ajungem în Cișmigiu nu a fost greu, mai greu a fost să găsim punctul de control, iar pentru asta, a trebuit să colindăm tot parcul, căutând un 2 pe harta acestuia, realizând prea târziu că toate statuile din parc sunt notate cu cifra 2, dar nu mi-a displăcut plimbarea prin parc, a fost relaxant. Am găsit până la urma locul potrivit și ne-am prezentat cu încredere în fața liderelor pentru că am văzut de la distanță că este vorba de o probă de prim ajutor și dacă nici la asta nu mă pricep, atunci nu știu la ce.  Am terminat repede proba teoretică doar că, la final, ni s-a rupt „scaunul miresei” și eram cât pe aici să scăpăm săraca rănită pe alea de beton a Cișmigiului.
Am avut din nou probleme cu sms-urile dar am avut noroc cu Adi, care ne-a sunat managerul și ne-a oferit indicații prețioase despre cum să ajungem la Sala Palatului, locul unde aveam să primim ultima probă obligatorie din concurs. Știu că pe drum am devenit nesuferită pentru că eram în criză de timp și sper din tot sufletul că nu mi-am stresat prea mult colegii de patrulă, iar dacă da, sper să ma ierte pentru asta. :D
La Sala Palatului, datorită faptului că eram mai multe patrule la punctul de control, a trebuit să ne „duelăm” cu o altă patrulă, jucând Submarinele, joc la care am fost pur și simplu zdrobiți de adversari, aceștia rupând epava noastră în două...la propriu. Așa că, am plecat dezamăgiți și obosiți către stația de metrou de la Universitate, locul unde începuse aventura noastră din acea zi, pentru că știam că nu mai aveam timp să mai ajungem la încă un punct de control. Mie mi-a revenit zâmbetul pe buze când am ajuns în stația de metrou pentru că ador să merg cu metroul, iar când o să fiu la facultate o să merg numai cu metroul și pe jos, nu vreau să mai aud de autobuze după ce termin liceul, pentru că m-am saturat de ele. La metrou ne-am întâlnit și cu alte patrule și am început să povestim despre ce a făcut fiecare în ziua aceea.
Drumul de la stația Basarab și până la „Ion Neculce” a fost unul scurt pentru că abia așteptam să mă întind pe izopren și să lenevesc după atâta mers. Am intrat în liceu la ora 17:58 când am aflat stupefiați că trebuie să ne ducem să predăm foile și să anunțăm sosirea înaintea orei 18, iar atunci am început să alergăm pe hol spre secretariat. Am reușit să predăm foile cu câteva secunde înainte de termenul limită, iar apoi am plecat să mănânc, pentru că m-a prins foamea din urmă.
După masă avea să urmeze ceva plăcut și anume concertul celor două trupe bucureștene cu influențe cercetășești: The Splits și Blue Rush. Am vrut inițial să stau jos și să ascult niște muzică bună, dar cum eu nu pot să stau locului când vine vorba de muzică, m-am trezit după numai câteva minute că eram în picioare, sărind și cântând cât puteam de tare alături de Maria de la Craiova, căreia îi mulțumesc pentru că a fost o prezență îndeajuns de nebunatică încât să urle și să țopăie cu mine cât au ținut-o puterile adică până la finalul concertului când eram mai obosite ca niciodată. Le mulțumesc și lui Cristi și lui Vlad pentru muzica frumoasă pe care o cântă, colegilor de trupă dar și celor de la The Splits pentru o seară superbă, care a coincis cu Ora Pământului, care este un moment din an foarte special pentru mine din varii motive. Le mulțumesc și membrilor celor de-a treia trupe, forțați de soarta crudă să cânte la balcon, la niște instrumente rudimentare, dar care au dus nivelul bunei dispoziții către maxim.
S-a terminat și concertul și am fost invitați de organizatori să vizionăm un film, Scott Pilgrim vs The World, un film pe care vi-l recomand din toată inima dacă doriți o porție de comedie, dar pe care eu n-am reușit să-l văd în toatlitate în acea seară din cauza oboselii acumulate și a „moșului Ene”, cum ziceam când eram micuță, care nu-mi dădea pace și voia să mă trimită la somn, așa că și eu, și Tenzi, am plecat în camera alăturată unde atmosfera era mai vioaie pentru că se cânta de zor la chitară.Am mai stat acolo până n-am mai putut să rezist și m-am îndreptat alene spre sacul de dormit, unde, am descoperit că nu-mi mai era somn sau cel puțin așa aveam impresia, și am început să mă joc pe telefon, dar după nici 5 minute, am simțit că energia mea s-a sfârșit, mi-am arânjat mai bine franelul care-mi ținea loc de perină, m-am ghemuit în bine cunoscuta-mi poziție de fetus și am dormit mai bine ca niciodată până a doua zi de dimineață când, m-a trezit râsul acum stresant, cu două zile înainte amuzant, al Marmotei de pluș, o jucărie sferică și roșie.
Înviorarea din acea zi nu a mai fost la fel de interesantă, nu mai eram nerăbdătoare să se termine pentru ca să pot pleca hai-hui, ci aș fi vrut să dureze cât mai mult și momentul fatidic să nu mai vină, și anume sfârșitul BQ.
După festivitatea de închidere și premierea participanților(bravo Tenzi, și ție și patrulei tale pentru locul 1, cât și celorlalți câștigători) a urmat încă o sesiune de cântece a celor doi dimăncești, moment în care am simțit cum mă apasă tristețea că totul s-a terminat.Bineînțeles că n-am putut să plec din camp până n-am participat la încă o sesiune de cântece la chitară și până n-am răgușit de tot.
La ora 12 aveam bagajul făcut, ghiozdanul în spate și multe lacrimi în ochi pentru că realizam că trebuie să mă întorc la realitate și că BQ, campul pe care în așteptam de atâta timp, urma să devină doar o amintire, așa că m-am apucat să îmbrățișez toți oamenii de care știam că o să-mi fie dor și știu că o parte din ei n-am apuc nici mâcar să-i salut din cauza aglomerației și a agitației, dar le transmit acum că deja îmi e dor de ei și sper să ne vedem cât mai curând.
Ne-am dus mai întâi la Gara de Nord, ca să mâncăm ceva, iar după masă ne-am îndreptat spre autogara Militari, locul unde începuse Bucureștiul pentru noi în acel weekend prelungit și unde avea să se și termine.
Pe drum am început să ma gândesc că iubesc campurile, pentru că adună atâția oameni frumoși și dragi mie, dar le urăsc în același timp, pentru că sunt mult prea scurte și nu apuc să-mi încarc bateriile cu bună dispoziție pentru rutina și monotonia școlii care urmează.
Ca și încheiere, nu știu ce pot să mai spun în afara faptului că abia aștept să devin boboc la UMF și bucureșteancă adoptată, pentru că acum știu sigur că n-o să mă plictisesc niciodată de orașul ăsta(ar fi imposibil după ce am trăit atâta timp într-un oraș mai scurt decât pista de aterizare a unui aeroport:)) ).
Așa, ca să nu uit, mai sunt persoane cărora vreau să le mulțumesc pentru lucrurile drăguțe pe care le-au făcut pentru mine în acest camp, transformându-l într-o experiență de neuitat: Apriliei, lui Tenzi, Tudor și Dan pentru că au fost cea mai frumoasă patrulă pe care și-ar putea-o dori un șef de patrulă, chinuit să lege steagul de coșul de basket, Dianei pentru mirificul moment Titanic:)), lui Mantea pentru glumele cu Britney care m-au binedispus, lui Vlad pentru cea mai amuzantă conversație pe care am avut-o în ultimul timp(„Fumezi?”, „Nu!”, „Nici eu! Atunci, hai să mergem să ne uităm la alții cum fumează.”) și, ca să nu uit, lui Hristu pentru cuvintele frumoase și pentru că m-a făcut să văd unele lucruri fără acea aură pe care o creasem în jurul lor și lui Marmo, pentru euforia pe care o emană.
Vă mulțumesc tuturor pentru un weekend de neuitat!

P.S.: A.M.R. 81 de zile până la Cupa Izvoarelor, ne vedem acolo!
P.S.2: Tot despre BQ au scris și PetraRaluca si Bogdan.






duminică, 11 martie 2012

E complicat de simplu

În fiecare zi ne împotmolim și ne învârtim în jurul cozii ca un cățel mult prea entuziasmat și ni se par atât de complicate lucruri care ar trebui să fie simple. Uneori ne complicăm viața singuri și apoi începem să ne plângem că avem ghinion în viață și că nimeni nu ne ajută. Ce ați zice dacă de azi încolo am începe să ne ajutăm singuri și să încetăm să mai așteptăm ajutor din partea altora.

joi, 8 martie 2012

Din prea multa iubire

     Doctorii ăștia nu știu nimic sau cel puțin așa vreau eu să cred, cum adică sunt bolnavă, ce vor ei să spună că dacă îmi bate inima puțin mai repede e cine știe ce boală? Nu, nu e adevărat, eu am prea multă iubire pentru tot ce se întamplă în jurul meu și de aceea inima mea bate mai repede, face asta ca să poată să împartă puțin din fericirea mea cu ceilalți, dacă nu ar fi așa, atunci de ce apar palpitațiile doar când sunt fericită(sau foarte stresată, dar asta nu mai punem la calcul)?
     E bine să te duci la doctor, să primești un diagnostic, dar dacă o să-ți fie frică de boală, n-o să te faci niciodată bine, așa că, cel mai bun medicament rămâne tot efectul Placebo. ;)

Și o melodie drăguță:(The stars they lie to you)

sâmbătă, 25 februarie 2012

English Day

Astăzi am fost la olimpiada de engleză, dar n-o să vă povestesc despre subiecte sau despre cât de ușor sau greu a fost. Ce vreau să menționez este că astăzi am avut parte de o zi destul de draguță din punct de vedere al stării mele de spirit. Astăzi a fost soare, cald și frumos, lucru care nu s-a mai întâmplat de atât de mult timp încât uitasem cum este să stai cu fața la soare și să simți cum te mângâie căldura lui. Tot astăzi am întâlnit o fată foarte draguță și am avut parte de o abordare destul de ciudată, dar nu în sensul rău al cuvântului. Sper să vină primăvara și cât mai multe zile ca cea de astăzi.

joi, 23 februarie 2012

That awkward moment...

Ati avut vreodata o zi din aceea ciudata in care stai in casa si te uiti pe net doar ca sa mai treaca putin timpul, iar din cand in cand iti verifici telefonul, doar ca sa realizezi ca nu te suna nimeni, nu te intreaba nimeni ce faci? Probabil ca nu si tinand ca blogul asta nu are vizitatori, nici n-o sa primesc un raspuns de la cineva. Oricum am trecut prin asta si am invatat sa nu pun la suflet momente de genul asta, dar se aduna uneori o multime de lucruri si sunt ca o picatura ce umple paharul. Picatura mea a fost atunci cand am realizat ca, din toti ce pe care ii credeam prieteni, putini mai intrebat ce fac, cum o duc, ca nu m-au vazut de o saptamana, iar persoane la care nu ma asteptam sa intrebe s-au obosit sa-mi dea un amarat de SMS sa vada daca mai traiesc. Va multumesc, voua celor care mi-ati deschis ochii cat si voua celor care v-ati rupt o milionime din viata voastra ca sa vedeti daca sunt bine.

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

118 ani de la naşterea Ecaterinei Teodoroiu

Astăzi se împlinesc 118 ani de la naşterea celei supra numită Eroina de la Jiu, iar elevii colegiului care-i poartă numele(printre care ma număr și eu) au făcut o vizită la casa memorială a acesteia pentru a-i aduce un omagiu acesteia.

marți, 10 ianuarie 2012

(Re) întoarcerea la lectură

     Odată cu începerea celui de-al doilea semestru al anului școlar 2011-2012, va începe și campania (Re)întoarcerea la lectură, organizată de Colegiul Național „Ecaterina Teodoroiu” în colaborare cu Biblioteca Județeană „Christian Tell” și care se adresează elevilor colegiul mai înainte menționat.
     Eu sper ca această campanie să fie primită „cu brațele deschise” de către elevi. Noi nu ne propunem să schimbăm întreaga lume într-un semestru, vrem doar să-i facem pe elevi să înțeleagă efectele benefice pe care le are lectura asupra fiecăruia dintre noi.
     Mai multe detalii în curând!

luni, 9 ianuarie 2012

Time passes by...

Cum? Cum poți să te schimbi așa mult? Tu, Homo Sapiens Sapiens, de ce ești mai instabil decât enolii, de ce nu poți să-ți păstrezi acea fericire naivă, de ce trebuie să analizezi tot ce vezi și...nu știu cum faci, dar descoperi tot timpul viermișorul ascuns în cel mai frumos măr. De ce trebuie să ai simțurile așa de ascuțite, de ce simți amarul fierii ascunse în cristalul de zahăr, de ce, măcar o dată, nu poți să fii ca restul, să savurezi plăcerea de trăi? Nu, nu, tu trebuie să fii diferit, tu vrei să ajungi în vârful lumii, dar știi ce...nu-mi mai pasă, eu mă iubesc și așa.