marți, 10 aprilie 2012

Zâmbet de fațadă

      Știți zâmbetul acela pe care ești forțat să-l schițezi atunci când simți că ți se umplu ochii de lacrimi dar nu vrei să se vadă asta? Pe mine mă fascinează acel zâmbet, pentru că în spatele lui se ascund atâtea lucruri care forțează poarta care le ține închise și vor să se întindă pe toată fața fiindcă s-au săturat de teatru prost.
      Cu toții jucăm teatru, dar unii dintre noi încercăm prea mult să fim personaje principale încât uităm că teatrul nu se poate juca de unul singur, iar fără personaje secundare și fără figurație totul ar fi mult prea fad. Acum mai mult de o săptămână m-am făcut de râs pentru că n-am mai știut opera din care face parte celebra frază: „toată lumea e o scenă”, dar acum mi-am învățat lecția: să nu mai vorbesc despre lucruri pe care nu le înțeleg sau nu am cunoștințe îndeajuns de multe cât să pot purta o conversație.
       Ca și concluzie, toți suntem actori și unii sunt atât de buni încât puține persoane ajung să vadă sub masca personajului pe care-l afișează zilnic, dar întrebarea este: actorii, cât de mult pot să stea numai pe scenă?




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu