Melancolie...

E atât de frumos afară când apune soarele, dar totuși atât de trist, pentru că apusul îmi aduce aminte de ochii tăi în care puteam găsi infinitul și în care era cuprinsă toată memoria pământului. Privesc adânc în gol și simt cum camera mă strânge, iar frigul îmi contorsionează toate oasele. Praf de lumină se așterne în negura uitării,iar lacrimile pline de otravă scot la iveală răni adânci, de mult timp dobândite. Ascult vibrațiile frunzelor...le aud plânsetul lăuntric, le aud cum numără secundele rămase și cum sorb cu lăcomie ultimele picături de viață. Ma înfiorează acest început al unui sfârșit inevitabil, acest sfârșit ciclic care mă secătuiește de putere în fiecare an. Vreau vara mea înapoi, vreau zilele ce freamătă a bucurie, vreau căldura surâsului lui Ra, dar mai presus de toate, vreau înapoi căldura surâsului tău.